AFECTIVITATE 1. Emoție exprimată într-un enunț; factor care intervine în anumite definiri ale stilului* ca motivare a expresivității*; denumește o categorie de stări emoționale, care au ca rezultat modificări în uzul lingvistic normal (neutru expresiv). În terminologia lingvistică, se stabilește adesea un contrast între termeni ca afectiv*, emotiv* ori expresiv*, pe de o parte, și cognitiv, descriptiv* ori referențial*, pe de altă parte. Deopotrivă stilistica lingvistică (având ca obiect de studiu virtualitățile expresive ale limbii privită ca sistem) și stilistica individuală (ori literară, care se ocupă de creația artistică a scriitorilor) leagă expresivitatea enunțului de motivarea afectivă (vezi și STIL; STILISTICĂ). Astfel, stilul este definit de Ch. Bally (iar în stilistica românească de I. Iordan) ca totalitate a mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, deci ca exprimare a faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiune a faptelor de limbă asupra sensibilității. La rândul său, L. Spitzer, reprezentantul cel mai de seamă al stilisticii individuale, pornește în definirea stilului de la ideea că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic neutru și invers – îndepărtarea de la limbajul uzual este indiciul unei stări afective (emoționale) deosebite; faptul de stil reprezintă tocmai această derogare, motivată afectiv. Prin opoziție, norma* literară (neutră) va fi riguros respectată numai în situația în care motivația afectivă nu există. Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale ale scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice: au valoare afectivă: a) în fonetică: onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât (Creangă).; simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure, deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze (M. Caragiale); interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!; accelerarea/încetiniră ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-cu! (Caragiale); aliterațiile* în expresii cu formă fixă: val-vârtej. multe și mărunte, praf și pulbere, pe cale pe cărare; b) în morfologie: valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei; dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă); formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/,grozav/ extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului); schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al narației; c) în sintaxă: tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...; topica*; funcția de reliefare a dislocării*; antepunerea* adjectivului; repetiția*: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face; elipsa: El nu și nu!; de ce nu? d) în lexic: imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările: expresiile idiomatice*: proverbele, zicătorile; argourile* și limbajele profesionale; cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor”; figurile de stil fixate în limbă prin catacreză*: curcan „polițist”, broasca (ușii) „încuietoare”, a crăpa „a muri”; e) în formarea cuvintelor: diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș); hipocoristice (cumințică, jupâneșică, puicusorule-neicusorule); ironice sau antifrastice – vezi ANTIFRAZĂ (mititeii!); cu nuanță augmentativă (cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea); augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie, petrecanie, capsoman, gogoman) etc. 2. În gramatica limbii române, criteriu de clasificare a propozițiilor, în funcție de care acestea se împart în: a) afective* (sin. exclamative*), în care transpare afectivitatea vorbitorului, marcată lingvistic, și b) neafective, în care nu transpare afectivitatea vorbitorului. M.M.(1); G.P.D.(2).

AFURISI, afurisesc, vb. IV. Tranz. 1. (În practicile mistico-religioase) A blestema. Să meargă și să afurisească pe acest proclet și vrăjmaș cumplit. CREANGĂ, P. 57. Soborul în unire hotărăște: Toți acei ce au luat parte la această hulă să fie afurisiți. NEGRUZZI, S. I 232. ◊ (În imprecații, cu sensul mai atenuat) Fire-ar afurisit să fie cine a mai desființat și catihețiile. CREANGĂ, A. 123. Afurisi-te-ar Zarzavela, să nu te mai văd în ochii mei! ALECSANDRI, T. I 323. ♦ Refl. A se jura sub pedeapsa blestemului. Vină-napoi, vină. Că făgăduiesc Și m-afurisesc, De azi înainte Să fiu mai cuminte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 502. 2. (Învechit) A excomunica. Preoții o afurisiră [pe Ioana d’Arc] în numele bisericii. ODOBESCU, S. I 21.

ajunge [At: COD. VOR. 86 / V: (reg) agiunge / Pzi: ajung, pfs: ajunsei, (înv) ajunșu / E: ml adjungo, -ngere, it aggiungere, fr adjoindre] 1-2 vtr A (se) întâlni. 3-4 vtr A (se) atinge. 5-6 vtr (Fig) A (se) înțelege. 7 vt A prinde din urmă pe cineva. 8 vt (Fig) A egala pe cineva. 9 vt A nimeri pe cineva cu ceva. 10 vt (Fig; c. indică neajunsuri) A da peste... 11 vt (Pop; îe) Ce te-a ajuns? Ce ți s-a întâmplat? 12 vt (Îe) A-I ~ pe cineva zilele A-i fi trecut vremea. 13 vt (Reg; îe) A-l ~ pe cineva anii de pe urmă A îmbătrâni. 14 vt (Îae) A fi în pragul morții. 15-16 vtr (Pop; îe) A-l ~ pe cineva băutura sau vinul A (se) îmbăta. 17 vt (Înv, îe) A-L ~ pe cineva judecata A fi condamnat. 18 vt (Înv; îe) A-- ~ pe cineva dajdia (sau birul) sau partea (de plată) A-i veni rândul la plată. 19 vi A sosi. 20 vi ( Pfm; îe) A ~ la mal (sau la maidan) A scăpa de greutăți și a-și atinge scopul dorit. 21 vi (Pfm; îe) A ~ din lac în puț A o păți mai rău. 22 vi (Pfm; îe) A ~ pe drumuri sau la sapă de lemn ori (reg) la lulele sau la mucuri de țigări A sărăci. 23 vi (Pop; îe) A ~ din pod în glod A decădea. 24 vi (Pop; îe) A ~ deasupra nevoilor A ajunge la stare materială mulțumitoare. 25 vi (Pop; îe) A ~ pe mâinile cuiva A fi la discreția cuiva. 26 vi (Reg; îe) A ~ la aman A fi la mare strâmtoare. 27 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) cuțitul la os (sau la ciolan) sau (focul la unghii ori mucul la deget) A ajunge la capătul puterilor. 28 vi (Îae; șîe) A ajuns funia la par A fi într-o situație desperată. 29 vi (Pop, îe) A ~ treaba la... A evolua spre... 30 vi (Înv, îe) A ~ în doaga morții A fi în pragul morții. 31 vi (Pfm, îe) A ~ în doaga (sau mintea) copiilor A deveni senil. 32 vi (Pfm; îe) A ~ departe A reuși. 33 vi (Pfm; îe) A ajuns funia la par A sosit ora prânzului. 34 vti A atinge. 35 vti (Pfm; în urări) A trăi mult și în fericire. 36 vti (Pfm; în imprecații) A trăi puțin și cu multe necazuri. 37 vi (D. prețuri) A atinge un anumit nivel (mare sau mic). 38-39 vi A reuși să atingă ceva situat (sus sau) departe. 40 vi (Înv) A umbla mult într-un anumit scop. 41 vi (Înv; îe) A ~ cu clevetiri A țese intrigi. 42 vi A deveni. 43 vi (Îe) A ~ cal de poștă A munci fără odihnă. 44 vi (Reg; îe) A ~ slugă la dârloagă A asculta de ordinele cuiva care îți este inferior ca rang sau pregătire. 45 vi (Reg; îe) A ~ de izbeliște A ajunge în voia soartei. 46 vi (Îe) A ~ rău A decădea. 47 vi (Îe) A ~ bine (sau repede) A parveni. 48 vi (În imprecații) A avea parte numai de lucruri rele și de nenorociri. 49 (În urări) A avea parte numai de lucruri bune și de fericire. 50 vi (Înv) A valora. 51 vi (Înv) A fi în stare. 52 vi A fi în cantitate suficientă. 53 vt Ajunge! (și ajungă!) Destul! 54 vt (înv; îe) A-l ~ pe cineva mintea (sau capul) A ști ce este de făcut. 55 vt A trebui. 56 vti A atinge o limită de timp. 57 vt (Fig; d. stări sufletești sau fizice) A cuprinde. 58 vi A se întinde până la... 59 vi (Îe) A nu-i ~ (cuiva nici) cu prăjina la nas A fi înfumurat. 60 vi A realiza. 61 vti A fi în situația de a...

ajungere sf [At: ANTIM, P. XXV / V: (reg) agiun~ / Pl: ~ri / E: ajunge] 1 Întâlnire. 2 Atingere. 3 (Fig) Înțelegere. 4 (Fig) Prindere din urmă a cuiva. 5 (Fig) Egalare a cuiva cu cineva. 6 Nimerire a cuiva cu ceva. 7 (Fig) Copleșire a cuiva de necazuri. 8 Îmbătrânire. 9 (Reg) Agonie. 10 Sosire. 11 (Reg; în urări) Viață lungă și fericită. 12 (Reg; în imprecații care cer) Viață scurtă și nefericită. 13 Cuprindere. 14 (Pfm) Realizare.

alamă (alămuri), s. f. – Aliaj de cupru și zinc. Ngr. μάλαμα „aur”, de unde mr. malamă, amálomă „aur”, alb. malamë „aur”. Schimbarea fonetică și semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur și alamă (foarte folosită odinioară în ornamentație, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă și aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărțire la *μ’ἄλαμα, înțeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur” (aceeași pierdere a lui μ inițial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formulă de imprecație, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și DAR pleacă de la it. lama › sb. lama „tinichea”; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată. Der. alămar, s. m.; alămărie, s. f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj.

amar, ~ă [At: COD. VOR. 125/5 / Pl: ~i, ~e, ~uri sn / E: lat amarus, -a, -um] 1 a (D. gust; îoc dulce) Care produce la înghițire o senzație de gust neplăcut, la fel cu aceea a pelinului, a fierii etc. 2 a (Îs) Leacuri ~e^[1] Medicament cu gust rău. 3 a (Îs) Sare ~ă Substanță compusă din sulf, oxigen și magneziu, întrebuințată ca purgativ Si: sulfat de magneziu. 4 a (Îs) Migdale ~e Un soi de fructe ale migdalului, cu gust amar. 5 a (Îs) Cireșe ~e Fructele cireșului amar. 6 a (Îe) A avea (a-și simți, a-i fi) gura ~ A simți un gust amar în gură (fără a fi suferind). 7 a (Fig) Mâhnitor. 8 a (Îs) Viață ~ă, zile ~e Trai nesuferit, plin de necazuri. 9 a (Îs) Pâine ~ă Avut agonisit cu multe necazuri, cu multe umiliri. 10 a (Îs) Durere ~ă Durere adâncă. 11 a (Rar) Răutăcios. 12 a Care denotă amărăciune sufletească. 13 av (Fig) Cumplit. 14 sn (Fig) Jale. 15 sn (Îe) A-și vărsa ~ul A-și povesti necazurile. 16 sn (Îe) A-și înghiți ~ul A răbda necazurile suferind în tăcere. 17 sn (Îe) A-și mânca ~ul cu cineva A trăi (o viață nefericită) alături de cineva. 18 sn (Îe) A bea tot ~ul A simți toată amărăciunea unei întâmplări ori a unei vieți dureroase. 19 sn (În imprecații) Dă-I (lasă-l) ~ului Dă-l (sau lasă-l) în plata Domnului. 20 sn (Îlav) Cu ~ Cu ciudă, cu obidă. 21 sn (Urmat de prepoziția „de”) Mult. 22 sn (Construit cu „de” sau cu dativul) Exprimă compătimirea Cf biet, vai.^[2] corectat(ă)

AMENINȚARE. Subst. Amenințare, intimidare, înfricoșare, înspăimîntare (rar); războiul nervilor (fig.); sperietură, speriat, speriere (rar); teroare, terorizare; terorism; avertizare, avertisment, prevenire; șantaj, șantajare; admonestare, admonestație (rar), apostrofare, răsteală (pop.), stropșeală (pop. și fam.), stropșire (pop. și fam.). Blestem, imprecație, afurisenie, urgisire (înv. și pop.), anatemă, anatemizare (rar). Pericol, primejdie, sabia lui Damocles. Sperietoare. Adj. Amenințător, înspăimîntător, îngrozitor, abominabil, înfricoșător, înfiorător. Intimidat, înfricoșat, înfricat (reg.), înspăimîntat, speriat, timorat (livr.), îngrozit. Blestemat, afurisit, urgisit (pop.). Periculos, primejdios, riscant. Vb. A amenința, a intimida, a speria, a băga spaima (în cineva), a băga în sperieți, a înspăimînta, a înfricoșa, a îngrozi, a umple de groază, a teroriza, a ține sub teroare. A primejdui, a periclita, a pune în pericol. A preveni, a avertiza; a șantaja; a apostrofa, a admonesta, a stropși (pop. și fam.). A se speria, a se înspăimînta, a se înfricoșa, a se înfrica, a se îngrozi, A blestema, a afurisi, a anatemiza (rar). A fi amenințat, a fi în pericol, a fi periclitat, a fi terorizat, a fi (a sta) între ciocan și nicovală, a atîrna de un fir de păr, a-l paște pe cineva moartea (păcatul, primejdia). Adv. În pericol; între ciocan și nicovală, la marginea prăpastiei; cu amenințări, amenințător. V. asuprire, ceartă, frică, mustrare, pedeapsă.

ARDE, ard vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. II. 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective) Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! (ALECSANDRI). 2. Tranz. A da foc, a băga în foc. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera; a stigmatiza (pe cineva). ♦ Tranz. și intranz. A (se) consuma prin ardere. A ars multe lemne. ♦ A încinge, a încălzi. Arde cuptorul înainte de a coace pîinea. ♦ A strica o mîncare expunînd-o prea mult la acțiunea focului. ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc (ȘEZ.). ♦ A expune acțiunii focului (în procesul de fabricare) cărămidă, obiecte de ceramică etc. ♦ A dezinfecta un instrument. ♦ A cauteriza o rană. ♦ A distruge. Acidul sulfuric i-a ars haina. 3. Intranz. A se consuma pentru a răspîndi lumină; p. ext. a fi aprins, a lumina. Lampa ardea. ♦ Fig. A luci, a străluci. Pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur (SADOVEANU). 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare; a dogori. ♦ Tranz. și refl. A (se) bronza, a (se) pîrli. Avea... o pieliță nearsă de vînturi și soare (SADOVEANU). III. 1. Refl. A suferi o durere vie, a se răni la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. ◊ Tranz. M-ai ars cu țigara. ♦ Tranz. A produce o senzație asemănătoare cu o arsură. Un vînt aspru... ardea obrazurile (SADOVEANU). ♦ Tranz. Fig. A spune cuiva ceva neplăcut. ♦ Tranz. și refl. Fig. (Fam.) A (se) păcăli, a (se) înșela. 2. Intranz. A fi fierbinte. Simții arzînd pămîntul (ALECSANDRI). ♦ A se înroși din cauza unei stări emotive. ♦ A avea febră. 3. Tranz. Fig. A da o lovitură. Acuși vă ard cîteva jordii (CREANGĂ). ♦ (Fam.) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. 4. Intranz. Fig. A fi cuprins de un sentiment profund, puternic. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință (arzătoare); a avea dispoziția să..., a avea chef de... [Prez. ind. și conj. și: arz] – Lat. ardere.

A ARDE ard 1. intranz. 1) (despre foc) A fi aprins. 2) (despre obiecte, lucruri etc.) A se distruge prin foc; a se preface în cenușă. Pădurea arde. 3) A emite lumină; a lumina. Lampa arde. 4) (despre surse de căldură) A emana radiații calorice; a răspândi căldură foarte mare; a frige; a dogorî; a pârjoli; a pârli; a păli. Soba arde. 5) fig. (despre persoane sau despre părți ale corpului lor) A avea temperatură ridicată. 6) fig. (despre față, obraji) A se înroși din cauza unei stări emotive. 7) A fi cuprins de un sentiment puternic. ~ de rușine. 8) A avea mare dorință (de ceva). A-i ~ de plecare. 2. tranz. I. 1) A distruge prin foc; a preface în cenușă. ~ o scrisoare. 2) A consuma dând la foc. ~ toate lemnele. 3) (mâncăruri) A face să-și piardă calitățile, expunând prea mult acțiunii focului. 4) (cărămidă, obiecte de ceramică etc.) A supune acțiunii focului în procesul de fabricație. 5) (instrumente) A trece prin foc în vederea dezinfectării. 6) (țesuturi bolnave) A distruge cu cauterul; a cauteriza. 7) (ființe sau părți ale corpului lor) A face să suporte o durere fizică (atingând de foc sau de ceva fierbinte); a frige. 8) fig. A face să simtă o senzație asemănătoare cu o arsură. II. (în îmbinări) 1) (sugerând ideea de bătaie) ~ o palmă. ~ un bici. 2) (sugerând ideea realizării din plin a unui proces) ~ un cântec. ~ o sârbă. III. (în imprecații) Ardă-l (sau arză-l) focul (să-l ardă)! /<lat. ardere

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

ATUNCI adv. I. (Cu sens temporal; în opoziție cu acum) 1. În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea (trecută sau viitoare). Atunci întîi s-au strîns, la Izlaz, Cojocul și surtucul, brațul și gîndul. Tovarăși de zîmbete și de necaz. Să-și depene jelile toate de-a rîndul. DEȘLIU, G. 23. Ce mai chiu și chef prin ramuri Se-ntinsese-atunci! COȘBUC, P. II 33. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ◊ (În imprecații) Atunci s-ajungi tu, sfrijitule, cînd îi mînca alivenci de la mine. ALECSANDRI, T. 722. ◊ Expr. Atunci și nici atunci = niciodată, nici măcar cînd s-ar întîmpla un lucru imposibil. Cînd îi lăsa focului viața de haiducie?... -Cînd codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna; atunci.;. și nici atunci! DELAVRANCEA, S.177. Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci și nici atunci. CREANGĂ, P. 227. 2. Într -un moment concomitent cu o acțiune sau urmînd imediat după aceasta. Atunci s-a arătat ce poate Lopata cununată cu condeiul. DEȘLIU, G. 24. Să se adune la ospăț domnesc dregătorii noștri și căpeteniile de răzeși din sate care se vor afla atunci în tîrgul de scaun. SADOVEANU, N. P. 388. Și-atunci de peste larg pridvor... Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Pun mîna pe revolver, atunci auz tare un glas de căpriță. CARAGIALE, O. I 334. ◊ (Precedat de alte adverbe, cu sensul determinat de acestea) Tot atunci = exact în același timp cu... O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. Chiar (sau tocmai) atunci = cu foarte puțin timp înainte de aceea. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Alt om venea dinspre tîrg, cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe atunci = cam în timpul acela, cam pe vremea aceea. Vezi că pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări. GHICA, S. 86. Pe atunci nu era încă nici o fabrică. NEGRUZZI, S. I 13. Pe atunci, cînd țara suna de crunte larme, Stejarul cu voinicul era frate de arme. ALECSANDRI, P. III 327. Pînă atunci = a) pînă în momentul acela (din trecut). În primăvara acestui an, hanul făcea dever ca niciodată pînă atunci. PAS, L. I 143; b) pînă va sosi momentul acela. Să așteptăm venirea primăverii; pînă atunci nu-i nimic de făcut. De atunci = începînd din acel moment sau din acea epocă (și pînă astăzi). E cam mult de atunci. SADOVEANU, N. F. 7. Oh, zice copilul, tata de atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta. RETEGANUL, P. I 34. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. (Adjectival) Nu pot să uit nici patul de atunci, Patul acela fără saltele. JEBELEANU, C. 14. De (pe) atunci = încă din vremea aceea. De pe atunci se vedea că va ieși ceva din copilul acela. ◊ (În corelație cu «cînd», scoate în evidență momentul sau împrejurarea cînd se petrece acțiunea) Atunci cînd spaima crudă fiori suflă prin lume, Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume... îmi place a sta singur. ALECSANDRI, P. A. 70. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În corelație cu conjuncții sau cu alte adverbe de timp) După ce răstoarnă carul, atunci vede drumul cel bun. ▭ Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful urmi munte, cu pletele-n vînt... cu fața rumenită și cu durda pe umere. ALECSANDRI, C. 28. II. (În corelație cu o idee condițională sau concesivă) 1. (Cu rol restrictiv) Numai așa, numai în acest caz, numai astfel. Noi vrem să te vedem la lucru; atunci te vom aprecia. 2. (Cu rol de conjuncție conclusivă) în cazul acesta. Eu nu merg. – Atunci plec singur. – Variante: atunce (ALECSANDRI, P. I 127), atuncea (BENIUC, V. 38, EMINESCU, O. I 94, NEGRUZZI, S. I 145, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95) adv.

autoimprecație, blestem pe care cineva și-l adresează singur pentru a garanta unui interlocutor justețea ori bunăcredința cu care a făcut o afirmație, ori a întreprins o acțiune. Alteori, în cazul unor acțiuni viitoare, este vorba de un auto-blestem-legământ (I): „Târgovețul I: Iartă-mă, jupân vatave... măria ta și stăpâne... Eu nu știu chiar nemicuța... de nu-i așa, să fiu câne!” (B. P. Hasdeu) A., ca și imprecația, este, astăzi, o figură desuetă.

autoimprecație sf [At: DN³ / P: a-u~ / Pl: ~ii / E: auto¹- + imprecație] Blestem adresat sieși pentru a garanta corectitudinea unei afirmații sau acțiuni proprii.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. ◊ Expr. A-și bare capul cu ceva = a se gîndi mult la ceva. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sîcîi, a plictisi pe cineva. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul) = a fi preocupat în mod stăruitor de ceva. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) = a vorbi în zadar. A-și bate picioarele = a umbla mult. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a batjocori; a necinsti. (Refl.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap = a se lovi peste cap în semn de mare supărare. A se bate cu pumnii în piept = a) a se lovi peste piept în semn de supărare sau de pocăință; b) fig. a se mîndri, a se fuduli. ◊ Fig. (În imprecații glumețe) Bată-te norocul! ♦ A lovi ușor peste umăr pe cineva, pentru a-i arăta bunăvoință, încredere; a lovi ușor o parte a corpului unui animal spre a-l mîngîia. ◊ Expr. A bate palma (sau laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; p. ext. a cădea la învoială cu cineva. 2. A izbi pe cineva de ceva. ◊ Expr. (Intranz.) A bate la ochi = a atrage privirea, atenția; a fi suspect. 3. A roade producînd răni. Îl bat pantofii. II. 1. Refl. A se lua la bătaie; a se lupta. ◊ Expr. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg. ♦ A purta război. 2. Tranz. A birui, a învinge un dușman, o țară etc. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (În sport sau la jocul de cărți) A cîștiga partida; a învinge. III. 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul pentru diferite scopuri practice. A bate ouăle. A bate coasa (pentru a o ascuți). A bate covoarele (pentru a le curăța de praf). A bate un cui (pentru a-l înfige în ceva). ◊ Expr. Bate fierul pînă-i cald = acționează în momentul prielnic. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate toba = a răspîndi știri; a nu păstra un secret. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei care nu vor să asculte ce li se spune. ♦ A fixa un obiect de altul, țintuindu-l de ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante (EMINESCU). ♦ A îndesa cu spata firele bătelii. ♦ A da mereu cu un băț în apa unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. ♦ A juca cu pasiune un dans. ♦ A bătători pămîntul. ♦ A azvîrli mingea departe; p. ext. a se juca cu mingea. ♦ A juca mult cărți. 2. Tranz. A umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul (TOPÎRCEANU). ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune. ♦ A frecventa des (un loc), a cutreiera. Băteau mahalalele ziua și noaptea (GHICA). ◊ Expr. A bate cîmpii = a vorbi aiurea, fără noimă. (Intranz.) A bate în retragere = a se retrage din fața inamicului; fig. a renunța să mai susțină cele afirmate; a retracta. 3. Intranz. A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc.; a ciocăni, a bocăni. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cerși. 4. Refl. A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit (ALECSANDRI). ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi diametral opus; a se contrazice. ♦ Intranz. și refl. (Despre valurile apei) A se izbi (de maluri etc.). IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage; a trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la... ♦ (Înv.) A bombarda. 2. A face aluzie, a aduce vorba. Înțeleg eu unde bate vorba lui (CARAGIALE). 3. (Reg., în expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. V. Intranz. 1. (Despre vînt) A sufla. 2. (Despre ploaie, brumă, grindină) A cădea. 3. (Despre aștri) A-și trimite razele pînă la...; a lumina. Luna bate printre ramuri (EMINESCU). VI. 1. Intranz. A lovi, a mișca dintr-o (sau cu o) parte a corpului. A bate din călcîie. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a aplauda; a-și lovi palmele spre a chema pe cineva. Cît ai bate din palme = într-o clipă, imediat. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca intimidare sau ca amenințare. A bate cu pumnul în masă = a-și impune punctul de vedere. A bate din picioare = (despre animale) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. ♦ (despre păsări, determinat prin „din aripi”) A lovi aerul cu aripile. ♦ (Despre cîini; determinat prin „din coadă”) A da, a mișca din coadă. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul = a marca, prin mișcări regulate, fiecare tact al unei melodii. A bate mătănii = a face mătănii. 3. Intranz. și refl. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita. ♦ Intranz. (Înv., despre aparatul telegrafic) A funcționa. ♦ Tranz. (Înv.) A da o telegramă. ♦ Intranz. (Despre un organ de mașină) A funcționa cu smucituri din cauza unei centrări imperfecte. ♦ Intranz. și tranz. (Despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete ritmice (anunțînd ceva). San Marc sinistru miezul nopții bate (EMINESCU). 4. Intranz. (Reg., despre cîini) A lătra. VII. Intranz. (Despre culori) A avea o nuanță de...; a da în... Părul ei lung, negru... bătea în albastru (BART). – Lat. batt[u]ere.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

BÂNTUI, bântui, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. (Despre forțele naturii: la pers. 3) A lovi insistent și cu violență (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. ♦ Tranz. (Despre boli, războaie, năvăliri; la pers. 3) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecații) A pedepsi, a bate. 3. Intranz. și tranz. (Fam.) A cutreiera (1). – Din magh. bántani.

bântui [At: (a. 1602), ap. HEM. 3210 / V: băn- / Pzi: bântui, (rar) -esc / E: mg bántani] 1-2 vti (Înv; mai ales d. oameni) A nu lăsa pe cineva în pace Si: a asupri, a prigoni. 3-4 vti (Înv; mai ales d. acțiunea unui spirit rău, un vis urât etc.) A întuneca mintea cuiva Si: a chinui, a tulbura. 5-6 (Rar; d. un miros neplăcut) A supăra. 7-8 vti (Înv; d. hoți, dușmani, monștri) A încălca un ținut (prin atacuri și năvăliri repetate) Si: a jefui. 9-10 vti (D. războaie, boli molipsitoare etc.) A da peste cineva Si: a face ravagii, a devasta. 11-12 vti (D. forțele naturii) A lovi repetat și cu violență (o regiune, recolta, livezile, satele etc.) producând pagube. 13 vt (Îvr) A pune la încercare Si: a ispiti. 14 vt (Reg; în imprecații) A pedepsi.

BÂNTUI, bântui, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. (Despre forțele naturii: la pers. 3) A lovi insistent și cu violență (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, războaie, năvăliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecații) A pedepsi, a bate. Să (mă) bântuie (Dumnezeu)! – Din magh. bántani.

blestem v. imprecație.

BLESTEM, blesteme, s. n. (Și în forma populară blăstăm) Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra unui adversar. [Asupritorii] împovărați de slăvi și de steme, De ură ferecată-n blesteme. DEȘLIU, G. 37. Așternută la prima furie, era o scrisoare fulgerătoare, plină de învinuiri și blesteme. BART, E. 241. ◊ Expr. A-și face blestem cu (sau de) cineva = a se purta rău cu cineva, a chinui, a maltrata. Acum cred că nu ți-i mai face blăstăm cu mine, mi-i da drumul... că tare mare treabă mai am. CREANGĂ, P. 314. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. Un blestem ce-apasă pe codru Schimbatu-i-a-n piatră și iască [pe cavaleri]. BENIUC, V. 85. – Accentuat și: blestem. – Pl. și: blestemuri (GHEREA, ST. CR. II 279). – Variante: (popular) blăstăm, blăstem s. n.

BLESTEM, blesteme, s. n. Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. [Acc. și: blestem] – Postverbal al lui blestema.

BLESTEM s. 1. imprecație, ocară, (livr.) maledicție. (Poeziile lui conțin multe ~.) 2. (BIS.) afurisenie, afurisire, anatemă, excomunicare, (înv.) proclețenie, procleție. (A arunca ~ asupra cuiva.)

BLESTEM. Subst. Blestem, maledicție (livr.), blasfemie (livr.), anatemă, anatemizare, afurisenie, stigmatizare, înfierare (fig.), imprecație (livr.), urgisire (înv. și pop.), hulă (pop.), drăcuire; înjurătură, înjurare (rar), sudalmă, insultă, batjocură, ocară; defăimare, denigrare, ponegrire, profanare. Adj. Blestemat, stigmatizat, înfierat (fig.), urgisit (pop.), hulit, jignit, ofensat, defăimat, pîngărit. Vb. A blestema, a afurisi, a anatemiza (rar), a arunca blestemul pe capul cuiva, a-și face blestem cu cineva, a drăcui, a da pe cineva dracului; a înjura, a sudui (pop.), a huli (pop.), a ofensa, a insulta, a batjocori, a ocărî (pop.), a spune vorbe de ocară; a stigmatiza, a înfiera (fig.). V. batjocură, ceartă, defăimare, discreditare, impolitețe, ofensă, umilință.

BLESTEM ~e n. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; imprecație. 2) Cuvinte prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva; imprecație; maledicție. 3) Rău fatal, pus pe seama furiei divine, care se pare că planează în permanență deasupra cuiva; maledicție. /v. a blestema

BLESTEM s. 1. imprecație, ocară, (livr.) maledicție. (Poeziile lui conțin multe ~.) 2. v. excomunicare.

bocet (în folcl. rom.), melopee* ce reprezintă exprimarea veridică, directă, spontană a durerii personale pentru cel plecat „din lumea cu dor în cea fără dor”, „revărsarea melodică a părerii de rău” (Brăiloiu) și un act tradițional, obligatoriu. În cadrul ceremonialului funebru, b. nu are loc fix; se bocește înainte și după înmormântare (la zile și date stabilite), uneori numai de femei din familie, alteori și străine, individual sau în grup. În unele zone, b. este însoțit. eterofonic (v. eterofonie), de instr. aerofone – obicei practicat și de geto-daci și de romani. Nu există bocitoare profesioniste, ci femei talentate care sunt chemate, sau vin din inițiativă proprie, să „se jelească” (să „se cânte”). Unele texte, precreștine, păstrează elemente ale străvechii credințe despre moartea ca o „trecere în altă lume”, despre legătura dintre vii și morți, alături de aspecte ale vieții de familie și sociale, momente din viața defunctului. Tematica diferă după vârstă, grad de rudenie: b. p. frate, mamă, tată, copil, tânăr etc. B. utilizează imagini, teme, procedee de creație, consacrate de tradiție, specifice genului și alte comune mai multor genuri (ex.: cântecul de nuntă – v. repertoriu (2); colindă*). Astfel, metafore („dalbul de pribeag”; „lumină-aprinsă” a morții; „cale lungă neîntorcătoare”; „ridică gene la sprâncene”), imagini ale tragediei orfanilor și văduvelor, ale durerii care ia proporții cosmice („Plângeți și voi, codrilor/Mândrelor păduri”; renașterea trupului în plante și flori; casa „din fundul pământului”, izvorul format din lacrimile mamei), intonații interogative, exclamații, epitete, personificări, imprecații adresate morții, invocări către defunct pentru a se scula, a merge la lucru („Că nu-i vreme de dormit/Și-i vreme de seceriș”.) Românii au avut și b. nelegate de ritualul funebru: pentru cei plecați la armată, la război, la „stăpân”, la arderea unei case etc. În ce privește trăsăturile stilistic-structurale, se deosebec 3 categorii: b. improvizate* pe texte neversificate, asociate cu o melodie liberă, apropiată de doină*, ritm liber; b. pe text versificat numai în momentul interpretării, pe versuri octosilabice izometrice, asociate cu melodii de formă fixă și b. cu text versificat, izometrie, pe melodii cu formă fixă, strofică, care poate fi dizolvată, prin libertatea de repetare și alternare a rândurilor melodice*. Melodiile b. au caracter de recitativ*, factură arhaică, ritm liber sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], material sonor redus (cvartă*, cvintă*, sextă*), forme simple de 2-4 rânduri înrudite (AA_c; AB; ABB_c; ABAB), profil descendent intervale mici, sunete netemperate (v. temperare). De o puternică expresivitate și caracter dramatic, b. trebuie să corespundă unor legi estetice tradiționale care se referă la tempo (2), intensitate (2), registru (I), text poetic. Sin.: cântare morțască; cântec de jale; jelet; vaet (de jele).

brehne sfp [At: ZANNE, P. VI, 498 / E: brehni] (Folosit mai ales în imprecații; îvp) Ființe supranaturale, care, în credința populară, ar trăi în pădure și ar speria drumeții.

CARAMBA interj. (Liv.) Exclamație cu caracter de imprecație în limba spaniolă. [< sp. caramba].

caramba i [At: DN³ / E: sp caramba] (Liv) Exclamație cu caracter de imprecație în limba spaniolă.

CIOARĂ, ciori, s. f. 1. Pasăre neagră-cenușie, mai mică decît corbul, cu ciocul scurt (Corvus cornix). O cioară... Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. De pe miriști se ridicau, din cînd în cînd, stoluri de ciori, care-și amestecau țipetele și croncăniturile în văzduhul liniștit. SADOVEANU, O. I 442. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, M. 9. Pentru că era «fata mamei», se alinta, cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283. Să nu dai vrabia din mînă pe cioara din par. ◊ Expr. Cît (sau ca) cioara-n par = foarte puțin timp, aproape de loc, pe apucate. De-acum în dulce stabilitate Am s-o duc vesel, fără habar, Servindu-mi țara pe așezate, Iar nu din fugă, ca cioara-n par. ALECSANDRI, T. I 373. Ca ciorile = ca naiba, ca dracul. ◊ (Atestat în forma ca cioarele) M-ați tot rugat să vă spui și eu cîte vrun basm... și, ca cioarele, parcă era un făcut, de n-am putut să vă împlinesc cererea. ISPIRESCU, U. 1. Cum ciorile? = cum naiba? cum dracul? (Atestat în forma cum cioarele) Cum cioarele era să mă duc la Caterlez? CONTEMPORANUL, IV 136. Ce ciorile? = ce naiba? ce dracul? (Atestat în forma ce cioarele) Ce cioarele de nu dau peste păcatele de buruiene? CONTEMPORANUL, V_II 144. ◊ (În imprecații) Găsi-te-ar ciorile! DAVIDOGLU, O. 46. 2. (Articulat și în expr. de-a cioara) Numele unui joc de copii. – Pl. și: cioare (C. PETRESCU, S. 20, SADOVEANU, Z. C. 7).

CIUMĂ, ciume, s. f. 1. Boală epidemică foarte primejdioasă și foarte contagioasă (luînd altădată proporții catastrofale), produsă de un bacil specific și caracterizată prin manifestări pe piele, prin inflamarea ganglionilor etc.; pestă. S-a răspîndit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. BART, E. 274. Țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii. CREANGĂ, P. 73. ◊ (În imprecații) Și-apoi de ce nu m-ați sculat? mînca-v-ar ciuma să vă mănînce! CREANGĂ, P. 11. ◊ Ciuma lui Caragea = epidemie care a bîntuit în țara noastră la începutul secolului al XIX-lea (sub domnia lui Caragea). A fost în multe rînduri ciumă în țară, dar analele Romîniei nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea. GHICA, S. 29. Ciumă bubonică v. bubonică. 2. Fig. Persoană urîtă la înfățișare, rea la fire, nesuferită. Am o ciumă de muiere, De toată lumea mă teme. HODOȘ, P. P. 196. Pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă, se spune despre cei ce favorizează pe unii și se poartă rău cu alții. 3. Fig. Mizerie, pacoste, năpastă, nenorocire mare. Această ciumă-n lume și aceste creaturi Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151.

CRUCE, cruci, s. f. 1. Obiect de lemn, de piatră, de metal etc., format din două bucăți așezate perpendicular și simetric una peste alta, constituind simbolul credinței creștine. Noile tractoare înmormîntează fără cruci subt brazdă O lume putredă ce moare. BENIUC, V. 135. Face... o cruce și o înfige în pămînt. CREANGĂ, P. 48. Două lemne-ncălecate Stau la capu-ți după moarte (Crucea). ȘEZ. XIII 19. ◊ (În vechiul regim obiectul servea în armată, în fața instanțelor de judecată etc. pentru a depune un jurămînt) Dar pot spune cu mîna pe cruce. REBREANU, R. I 14. Cînd gîndesc că ieri, nu mai departe, luă crucea și jură pe sănătatea lui! NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, lichidat. De prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. M. I. CARAGIALE, C. 92. Cruce de aur (cu noi) în casă! invocație făcută de oamenii superstițioși, care cred că prin aceasta se pun la adăpost cînd se pomenește numele diavolului. Sîntem patru fete de împărat, pe cari ne-au luat patru draci, – cruce de aur în casă! SBIERA, P. 149. N-am crezut că am a face cu dracul.- Ferească dumnezeu, cucoane; cruce de aur cu noi în casă! CREANGĂ, P. 160. (Mai ales ironic) A fi cu crucea în sîn = a fi evlavios; a face pe evlaviosul. 2. Figură sau desen (în general astăzi nemaifolosită) reprezentînd o cruce (1) și avînd diferite semnificații: într-o listă de nume personale arată că numele însemnat astfel reprezintă un om decedat, în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină etc. Este... sărbătoare mare și cu cruce? CONTEMPORANUL, III 554. Îmi arată lista, însemnată cu cruci de sus pînă jos. GHICA, S. 427. Cruce roșie = cruce de culoare roșie, desenată, brodată sau aplicată pe un fond alb și indicînd în război neutralitatea spitalelor, trenurilor și avioanelor sanitare, ambulanțelor etc.; organizație internațională pentru ajutorarea răniților și bolnavilor (în timp de război) și pentru popularizarea cunoștințelor de prim-ajutor medical. 3. Simbol al ritului creștin, abstract sau concretizat printr-un gest făcut cu degetele la frunte, la umeri și pe piept. Se ridică-n două rînduri Și domol își face cruce. TOPÎRCEANU, B. 20. Moraru-și face cruce Privind în urma mea. COȘBUC, P. I 60. Cum auziră sătenii, începură să-și facă cruce și să-și scuipe în sîn de frică. ISPIRESCU, L. 138. Se temeau [dracii] de turbincă... mai rău decît de sfînta cruce. CREANGĂ, P. 310. ◊ (În imprecații) Se schimbă ades, ca să înșele mai lesne, ucigă-l crucea. ALECSANDRI, T. 61. Bată-mi-te crucea, drac! Cum te-oi prinde, te dezbrac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 466. ◊ Frate de cruce = prieten bun, nedespărțit. Din prietenia asta a noastră ne legasem frați de cruce. SADOVEANU, N. F. 36. Făt-Frumos ți-i frate de cruce. EMINESCU, N. 13. Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea. ALECSANDRI, P. P. Frăție de cruce = prietenie, tovărășie strînsă. Om lega frăție de cruce pe cît om fi ș-om mai. trăi. EMINESCU, N. 7. ♦ Compus: ucigă-l crucea = diavolul. 4. Religia, confesiunea creștină, creștinism. Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri. EMINESCU, O. I 146. (În jurăminte) Cînd aș fi Por-împărat, pe crucea mea că te-aș lua giupîneasă-n casă. ALECSANDRI, T. 897. (Prin metaforă) Nu trage armata cruce-n cruce... Cine sîntem noi și cine sînt ei? Tot oameni săraci, feciori de gospodari. DUMITRIU, N. 11. Se va bate crucea dreaptă cu crucea dreaptă. ȘEZ. III 97. Ziua crucii = numele unei sărbători creștine.5. (Intră în componența numelor a diverse insigne, medalii, decorații) Calică-i era haina, dar strălucea pe ea Și Crucea Sfîntul Gheorghe, și-a Romîniei Stea. ALECSANDRI, P. A. 210. 6. Nume care se dă la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte formate din două lemne, două scînduri, două bețe sau lațuri încrucișate. Cruci dalbe de ferestre. TEODORESCU, P. P. 40. Se duse cu ea [cu vaca] acasă, o legă de crucea unei ferești. ȘEZ. IX 50. ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițînd transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezișul în proțap. Ptru! ciii!... sai binișor pe ici, pe crucea căruței. CREANGĂ, P. 123. (Popular) Crucea spinării = os de formă triunghiulară format- din cinci vertebre, care continuă șira spinării. Crucea amiezii = punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază. Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fînețele de iarbă tînără, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, O. IV 76. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. Sfîrșindu-și cuvîntarea cu brațele în cruce, A lanțurilor sale verigi le scutură Ș-o palidă zîmbire pe buze-i flutură. MACEDONSKI, O. I 253. ◊ Expr. E cruce amiazăzi sau soarele e în cruci sau,(în) cruce (amiazăzi) = e la amiază, e ora 12 din zi. Se bagă în tăul cel de lapte dulce și se scaldă cîndu-i cruce amiazăzi. RETEGANUL, P. V 61. Cînd va fi soarele cruce amiazăzi, atuncea te răpede iute. SBIERA, P. 25. La amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalțe o prăjină. ISPIRESCU, L. 127. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc să ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. În crucea (sau, rar, crucile) nopții =la miezul nopții. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopții, de curg neguri pe Prut. SADOVEANU, F. J. 429. Cunoștea cloșca cu pui și mișcările ei în crucea nopții. SADOVEANU, P. M. 148. Cînd stai d-ta în crucea nopții cu bufnițele. HOGAȘ, DR. II 59. ♦ (Adverbial) Cruciș. Cu brațele albe pe piept puse cruce. EMINESCU, O. I 36. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. ♦ Instrument de tortură în antichitate, pe care osînditul îl purta adesea în spinare pînă la locul execuției și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. 7. Numele popular al constelației lebedei, formată din cinci stele așezate cruciș. 8. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspîntie. Era aici, unde se lăsa în vale capul satului, o cruce de drumuri. DUMITRIU, N. 86. Șovăi, în crucea drumurilor, dacă s-o ia spre Crîngașu sau spre casă. CAMILAR, TEM. 29. Zîmbeau toate rudele și toți prietinii lui Matei Dumbravă, la cruci de drumuri, sub streșina porților, pe prispele caselor. SADOVEANU, O. IV 387. Cum stăm pe trunchiul de fag răzimat, Lenos, avînd capul pe spate lăsat, Priveam într-un loc la o cruce de străzi. COȘBUC, P. II 204. ♦ Expr. A da cu crucea, peste cineva = a întîlni pe cineva din întîmplare, pe neașteptate. Merge ea... prin codru... și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup. CREANGĂ, P. 30. A i se face (sau a-i fi cuiva) calea cruce (sau cruci) = a se deschide înaintea cuiva o răspîntie; fig. a se ivi piedici înaintea cuiva. Merseră... pînă ce li se făcu calea cruci, aici se opriră. ISPIRESCU, L. 220. Dacă mergi Și nu mă duci, Facă-ți-se drumul cruci. BIBICESCU, P. P. 131. De mit m-aș duce, duce, Calea mi se face cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. A i se face (cuiva) calea cruce (cu cineva) = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. (Despre vehicule cu orar fix) A face cruce = a se întîlni într-o stație, venind din direcții diferite. Trenul nostru face cruce la Teiuș. 9. (învechit) Echipă compusă din doi pînă la patru soldați, pedestrași sau călărași, care erau obligați să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. Toate puterile pămîntene, și roșiorii și ferentarii... și toate crucile de pedestrași. ODOBESCU, S. A. [Dorobanții] erau în număr de 5000 cruci, sau 10000 oameni, și alcătuiau pedestrimea cea grea a țării. BĂLCESCU, O. I 13. 10. Expr. Cruce de voinic = bărbat în toată puterea, voinic. Dar nici nu știau ele, fetele din sat, ce cruce de voinic era Bodea. AGÎRBICEANU, S. P. 19. Fruntea flăcăilor totuși era Nicolaie Dragoș, fratele învățătorului, o cruce de voinic, cu mustăcioara pana corbului, înalt și spătos, deștept, și harnic cît patru. REBREANU, R. I 130. Ăștia să fie cruci de voinic? ei să ție potera în loc? DELAVRANCEA, S. 171. Se rușină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, așa puțin la inimă. ISPIRESCU, L. 388. II. Compus: crucea-pămîntului = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe sau roze (Heracleum Sphondylium); brînca-ursului.

CUC¹, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare din ordinul agățătoarelor, cu penele de culoare cenușie, cu coada lată și răsfirată, cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate; trăiește singuratică și nu-și clocește singură ouăle, ci le depune în cuiburi străine (Cuculus canorus). Cum auzeam cucul în livada noastră, declinarea zbura în albul amiezii ca un fluture. SADOVEANU, N. F. 32. Un cuc cu glasul sever și mecanic își chema perechea în răstimpuri. C. PETRESCU, S. 142. Își aținti urechile... și auzi glasul de cuc. BUJOR, S. 46. (Familiar, eufemistic, în imprecații) Bată-te cucul, mangositule. ALECSANDRI, T. II 179. Ceas cu cuc = ceasornic de perete ale cărui bătăi, la fiecare ceas (sfert sau jumătate de ceas și la 45’). imită cîntecul cucului; fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc v. floare. ◊ (Adverbial, adesea determinînd pe «singur») Fără rude și fără prieteni, străin, izolat. Se duce pe ici în colo, lăsîndu-mă cuc în mijlocul unei lumi streine. HOGAȘ, DR. II 138. Bietul băiet se văzu străin cuc în mijlocul unei păduri. POPESCU, B. IV 35. Ședeau singuri-singurei cuc și le țiuia urechile de urît. CREANGĂ, P. 35. 2. Compuse: (Bot.) ciuboțica cucului v. ciuboțică; laptele-cucului v. lapte; limba-cucului v. limbă.

da² (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dau, 2 sg. dai, 1 pl. dăm, 2 pl. dați, imperf. 3 sg. dădea, perf. s. 1 sg. dădui, 1 pl. dădurăm, m.m.c.p. 1 sg. dădusem, 1 pl. dăduserăm; conj. prez. 3 să dea; cond. prez. 3 ar da/(în imprecații) dar-ar; imper. neg. 2 sg. nu da

de⁴ pp [At: PSALT. HUR. 2 / V: (reg) dă, di / E: ml de] Exprimă: 1 Natura obiectului determinat Spirit de inițiativă, Oameni de bine. 2 Titlul de noblețe Duce de Burgundia. 3 Descendența Fecior de împărat. 4 Materia din care e făcut un obiect Blocuri de beton Si: din. 5 Elementele constitutive ale unui grup Roiuri de albine. 6 Conținutul Pahar de apă Si: cu. 7 Raportul de filiație Pui de urs, nepot de unchi. 8 Relația Prieten de joacă, de pahar. 9 (În toponime) Situarea în spațiu Filipeștii de Pădure, Roșiorii de Vede, Picior de Munte. 10 Punctul de plecare în spațiu Plecarea de acasă. 11 Locul existenței simultan cu natura obiectului determinat Aerul de munte. 12-13 Momentul în care se petrece (sau din care datează) ceva Întâmplarea de dimineață, De trei ani e tot bolnav. 14 Proveniența Haine de import Si: din. 15 Destinația obiectului determinat Sală de dans. 16 Termenul care, în realitate este determinat de calificativul precedent O frumusețe de fată. 17-18 Introduce un nume predicativ care exprimă calitatea (sau natura) obiectului determinat Cine este de vină? Obiectul este de sticlă. 19 (Îe) A fi ~ A avea A fi de aceeași vârstă. 20 Exprimă materia Haine de tergal Si: din. 21 Arată scopul Banii sunt de plătit facturile Si: pentru. 22 Arată apartenența El e de-al casei. 23 Exprimă necesitatea E de dorit să muncești mai mult. 24 Exprimă ipoteza E de presupus că... 25 Introduce un complement circumstanțial de loc, arătând punctul de plecare al acțiunii Se ridică de jos. 26 Introduce un complement circumstanțial de timp, arătând începutul acțiunii A ajuns de ieri. 27 Introduce un complement circumstanțial de timp, arătând data la care se (va) petrece ceva Ei vin de Crăciun Si: la. 28 Introduce un complement circumstanțial de mod (cu sens iterativ sau multiplicativ) A văzut filmul de trei ori. 29 Introduce un complement circumstanțial de mod cantitativ Înalt de trei metri. 30 (Îlav) ~ fapt În realitate. 31 (Îlav) ~ bună seamă Desigur. 32 (Îlav) Cât se poate ~ Foarte. 33 (Îlav) Mai presus ~ (toate) Cel mai mult. 34 Introduce un complement circumstanțial de cauză Plânge de supărare. 35 Introduce un complement circumstanțial de scop Roșii de salată. 36 Introduce un complement circumstanțial de relație Bun de gură, bun de comerciant Si: cât despre, privitor la, în ceea ce privește. 37 Introduce un complement de agent Cartea e scrisă de ea. 38 Introduce un complement indirect S-a apropiat sufletește de mine. 39 Introduce un complement direct (exprimat prin supin) Am terminat de scris. 40 (Îe) A avea ~... A trebui Are de completat un formular. 41 (Introduce complementul direct în imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă! 42 Introduce un subiect (exprimat prin supin) E ușor de zis, e mai greu de făcut. 43 Intră în construcții cu numerale distributive Câte cinci milioane de lei de om. 44 Introduce cardinale adverbiale De două ori. 45 Intră în construcția numeralelor cardinale de la 20 în sus, înaintea pluralului „mii” sau a substantivelor la plural Treizeci de mii, cincizeci de muncitori. 46 Face legătura între articolul adjectival „cel” („cea”) și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua” Cel de-al patrulea. 47 Leagă un numeral fracționar (cu valoare substantivală) de obiectul la care acesta se referă Un sfert de oră. 48 Intră în componența modului supin al verbului De făcut. 49 (Rar) Precedă un verb la infinitiv, rezultând construcții echivalente conjunctivului A încetat de a mai încerca... 50 Este element de compunere în cuvinte sudate sau nu Deoarece, dedulci, floare de piatră, floare de colț, untdelemn. 51 (Îla) Fel ~ fel Divers(e). 52-53 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dinainte(a) Din față (fața). 54-55 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dinapoi(a) Din spate(le). 56-57 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dindărăt(ul) Din dos(ul). 58-59 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ deasupra De peste. 60-61 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dedesubt(ul) De sub. 62-63 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ primprejur(ul) Din jur(ul). 64 (Îlc) ~ când Din momentul. 65 (Îlc) ~ vreme ce Pentru că. 66 (Îlc) ~ unde Din ce loc. 67 (Îlc) ~ cum De îndată ce. 68 (Îcr până) Exprimă cuprinderea maximă între două limite De sus până jos, de ieri până azi. 69 (Îc) ~ pe Exprimă ideea de suprapunere prin contact Cartea de pe masă. 70 (Îc) ~ prin Exprimă ideea răspândirii Oameni de prin sate. 71-72 (Îc) ~ sub Exprimă ideea de situare inferioară (în contact) Creionul de sub masă, foaia de sub carte. 73 (Îc) ~ către De (39). 74 (Îc) ~ cu Încă (de) De cu seară. 75 (Îc) ~ după Din spatele De după deal. 76 (Cu sens temporal; îac) După De după război. 77 (Îc) ~ la Din De la Cluj. 78 (Îac) Dinspre. 79 (Îac) Din momentul. 80 (Îc) ~ lângă Din apropierea Si: lângă. 81 (Îc) ~ pe lângă Aproximativ din apropierea Si: lângă. 82 (Îac) În legătură oficială cu Organ de pe lângă Parlament. 83 (Cu sens temporal; îc) ~ peste Peste. 84 (Cu sens spațial; îac) Dincolo de. 85-86 (Cu sens temporal și spațial; îc) ~ până la Până la. 87 (Îc) ~a La De-a dreapta Tatălui.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal arată) a) (Subiectul acțiunii) Începutul de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ◊ Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia.... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de loc) Casă de casă (= în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcție de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcție de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de direcție. X. (Introduce un complement indirect). 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea niciuna). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros” etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcție de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățam de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) În ce privește, cu. Am terminat de scris. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi.... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcție de subiect) 1. (Pop.; construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb, la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numerale cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (În structura numeralelor cardinale de la 20 000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (Face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesupt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin. – Lat. de.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ◊ Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin. – Lat. de.

deprecație (lat. deprecatio „rugăciune”), figură de stil care, la origine, consta într-o implorare adresată zeilor pentru înlăturarea unei nenorociri ori a unei pedepse (I): „O! zei atotputernici! să nu dați ascultare niciodată unor asemenea dorinți, ci inspirați acestor oameni o judecată mai dreaptă și simțăminte mai bune față de patrie! Sau: dacă perversitatea lor este de netămăduit, mânia voastră să-i lovească și să-i nimicească! [imprecație]. Și faceți astfel, ca noi, cei curați sufletește, să scăpăm de toate nenorocirile ce amenință capetele noastre!” (Demosthenes) Sin. obsecrație.

dormi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dorm, imperf. 3 sg. dormea; cond. prez. 2 sg. (în imprecații) dormire-ai

DORMI, dorm, vb. IV. Intranz. 1. A se găsi în stare de somn, a fi adormit. ◊ Expr. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn; b) fig. a fi încet la treabă, a se mișca leneș; p. ext. a fi absent la ceea ce se petrece în jur. ♦ Fig. A fi mort. ◊ Expr. (Tranz.) A dormi somnul (cel) de veci (sau cel lung, cel de pe urmă) = a fi mort; (în imprecații) a muri. 2. A rămîne peste noapte undeva; a mînea. 3. Fig. (În construcții negative) A veghea; a fi vigilent. 4. Fig. A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire care doarme-n a ta harfă (EMINESCU). [Var.: (reg.) durmi vb. IV] – Lat. dormire.

DORMI, dorm, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A se găsi în stare de somn, a fi adormit. Sublocotenentul Măgură dormea totdeauna la un loc cu soldații. CAMILAR, N. I 31. Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri. HOGAȘ, M. N. 231. Cănuță dormea la căldură, în patul bunică-sii. CARAGIALE, P. 19. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ◊ Cameră de dormit v. cameră. Vagon de dormit v. vagon. ◊ Fig. (Despre morți) [Căpitanii] dormeau... în mormintele cele mari. SADOVEANU, D. P. 8. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. O! dormi în pace pe-aceste maluri, Îngînat dulce, ca-n vis ușor, De glasul mării purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. ALECSANDRI, P. A. 75. ◊ Expr. A dormi buștean (sau tun, butuc, ca pămîntul, dus, ca dus de pe lume, ca un mort) v. c. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn; b) (fig.) a fi încet la treabă, a se mișca leneș; p. ext. a nu-i sta mintea la ceva, a fi absent. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru-i și că umblă dormind pe picioare. MACEDONSKI, O. III 24. A dormi iepurește v. iepurește. A dormi numai cu un ochi v. ochi. ◊ Tranz. (Cu complementul «somn» sau «noapte») Murele au rămas neculese în codri și în vizuini își doarme sătul somnul ursul. ISAC, O. 210. Și unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi șapte nopți legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. Voinicelul mi-o privea, Somnul dulce cum dormea... Și mereu se socotea: S-o deștepte-n grab’ au ba? TEODORESCU, P. P. 451. (Expr.) A dormi somnul (cel) de veci (sau cel lung, cel de pe urmă) = a) a fi mort; b) (în imprecații) a muri. Dormiți... dormire-ați somnul de veci! CAMILAR, N. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi! CREANGĂ, A. 17. Dormi tu, bărbățelul meu, Ierte-mi-te-ar dumnezeu! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras și-mi agiung! ALECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne peste noapte undeva; a trage în gazdă. Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. 3. Fig. A fi lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi la abataj și scoți acord mic. DAVIDOGLU, M. 17. ♦ (În forma negativă) A veghea; a fi vigilent. Azi știu că duhul tău nu doarme, Că porți pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Și ac de fiece cojoc. BANUȘ, B. 117. Producția crește mereu, și-acum cu secretarul ăsta nou, care intră peste tot... șeful fierbe. – Să fiarbă, că nici eu nu dorm. DAVIDOGLU, M. 47. 4. Fig. A sta nemișcat, neclintit, în amorțire. Cîmpiile dorm fericite și neștiutoare. BOGZA, C. O. 206. Dealuri galbene și ruginii dormeau în jurul nostru somnul după-amiezelor de toamnă. GALACTION, O. I 98. Cînd luna-n lacuri își scaldă fața, Cînd vîntul doarme în cîmp, pe flori... Eu șoptesc nopții un dulce nume. MACEDONSKI, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă. EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. Păduri ce-și dorm foșnirea-n mica ghindă Se cer spre cer coroana să-și destindă. TOMA, C. V. 269. – Variantă: (Transilv.) durmi (RETEGANUL, P. I 47) vb. IV.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

drac sm [At: PSALT. HUR. 60^r/24 / Pl: ~aci / E: ml draco „șarpe, balaur”] 1 Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău Si: demon, diavol, necuratul, satan, tartor, (îvr) belzebut, (pfm) naiba, (pop) aghiuță, benga, fareon, iazmă, idol, împielițatul, mititelul, micuțul, michiduță, nechematu, nefârtitul, neghiniță, nespălatul, nichipercea, pârdalnicul, procletul, pustiul, pârlea, sarsailă, tichiuță, vătafu, vicleanu, zmeu, cel-de-pe-comoară, cel-din-iarbă, duh necurat, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-tămâia, ucigă-l-toaca, (înv) împiedicatu, nepriitorul, chima-răului, chima-necazului, (îrg) afurisitu, arie, carcandilă, codea, (în)cornoratu, crucilă, hârdache, iscariot, iuda, ișpicu, întunecatu, lighioană, năchifor, năpustiul, neprietenul, pocitul, pocnetul, potca, rău, scalor, slabu, soca, spurc, spurcatul, spurcătură, șeitan, șotcă, ucigan, ucigașu, vrăjmaș, (îvr) al-ucigașului, arde-l-ar-focul, ăl-cu-coadă, ăl-din-piatră, bată-l-crucea, bată-l-crucea-și-tămâia, crucea-să-l-dărâme, despuie-l-crucea, măr-rău, mutul. 2 (Tlg; art) Înger revoltat contra lui Dumnezeu, prinț al demonilor, întruchipare supremă a răului, în tradiția iudaică și creștină Si: diavolul, Lucifer, Satana. 3 (Îe) Nici pe ~ul să-l vezi, nici cruce să-ți faci Să te ferești de omul îndoielnic. 4 (Îae) Să nu pierzi în loc să câștigi. 5 (Îe) A fi ~ul gol (sau împielițat) A fi rău, afurisit. 6 (Îae) A se descurca în orice situație. 7 (Îal) A fi poznaș. 8 (Îs) Omul (sau salba sau poama) ~ului, om al ~ului Om rău. 9 (Îas) Om descurcăreț. 10 (Îe) A se teme de ceva ca de -ul (sau ca ~ul de tămâie) A se teme foarte tare de ceva. 11 (Îe) A se uita la cineva ca la ~ul A se uita la cineva cu dușmănie. 12 (Îae) A se uita la cineva cu frică. 13 (Îe) E tot un ~ E același lucru. 14 (Îe) A avea (sau a fi cu) ~aci A fi prost dispus. 15 (Îae) A fi energic, neastâmpărat. 16 (Îe) Parcă a intrat ~ul în el Se spune despre cineva mânios. 17 (Îae) Se spune despre cineva care are o energie inepuizabilă. 18 (Îae) Se spune despre cineva care a căpătat un viciu. 19 (Îe) A băga (pe cineva) în ~aci (sau în toți ~acii) A intimida (pe cineva). 20 (Îae) A face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). 21 (Îe) A fi un ~ la mijloc Se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate. 22 (Îae) Se spune când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit, a unei situații încurcate. 23 (Îe) Și-a băgat (sau și-a amestecat) ~ul coada Se zice când o situație care părea clară devine complicată pe neașteptate. 24 (Îe) A trage pe ~ul de coadă A fi foarte sărac. 25 (Îe) A căuta pe ~ul A intra singur într-o încurcătură. 26 (Îae) A-și provoca singur neplăceri. 27 (Îe) A da de (sau peste) ~ul A o păți. 28 (Îe) A vedea (sau a-și găsi) pe ~ul A o încurca. 29 (Îe) A căuta pe (sau a fugi de) ~ul și a da de tată-său A ajunge într-o situație și mai rea decât cea anterioară. 30 (Îe) A trimite (pe cineva) la ~ul, a da ~ului A blestema (pe cineva), pomenind de diavol. 31 (Îe) A trimite (pe cineva) de la -ul la tată-său A purta (pe cineva) de colo până colo. 32 (Îe) A cere pe ~ul și pe tată-său, a cere cât ~ul pe tată-său A cere (pe ceva) un preț exorbitant. 33 (Îe) A face pe ~u-n patru, a face și pe ~ul A face tot posibilul. 34 (Îe) A da (sau a lăsa) ~ului (pe cineva sau ceva) A abandona (pe cineva sau ceva). 35 (Îae) A renunța definitiv (la cineva sau la ceva). 36 (D. persoanele dezagreabile; adesea în imprecații; îe) A se duce ~ului A se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut). 37 (D. bunuri; îae) A se pierde. 38 (Îe) A se duce la ~ul A pleca unde vrea fără să știe nimeni unde și fără ca cineva să mai vrea să-l revadă. 39 (Îe) A-l lua ~ul (sau ~acii, mama ~ului) Se zice când este amenințat cineva. 40 (Îae) A muri. 41 (Îae) A o păți. 42 (Îs) La ~ul! Formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța definitiv la ceva. 43 (Îas) Exclamație care exprimă o nemulțumire. 44 (Îs) Pe ~ul! Nimic! 45 (Îs) Al ~ului! sau ptiu, drace! Exclamație care exprimă uimire. 46 (Îas) Exclamație care exprimă enervare. 47 (Îas) Exclamație care exprimă admirație. 48 (D. ființe; îe) A nu avea nici pe ~ul A fi perfect sănătos. 49 (D. lucruri; îae) A fi în stare perfectă. 50 (Îe) Lucru ~ului Lucru dificil, care creează neplăceri. 51 (Gmț; irn; îs) Iarba (sau buruiana, tămâia) ~ului Tutun. 52 (Îe) A face și pe ~ul A face orice. 53 (Îlav) La ~u-n praznic, la mama ~ului, unde și-a înțărcat ~ul copii, unde și-a spart ~ul opincile Într-un loc foarte îndepărtat, precizat sau nu. 54 (Îlav) Al ~ului (de...) Foarte rău. 55 (Îae) Dificil. 56 (Îae) Incomod. 57 (Îae) Peste măsură de... 58 (Îae) Energic. 59 (Îae) Descurcăreț. 60 (Îe) (Așa) de-al ~ului Fără nici un motiv întemeiat. 61 (Îae) Din răutate. 62 (Pop; îe) Scoate ~ace ce-ai furat, că te duc la spânzurat! Se zice când nu găsești un lucru pierdut. 63 (Fig) Om vicios. 64 (Fig) Om crud. 65 (Fig) Om isteț. 66 (Fig) Om poznaș. 67 (Îc) ~-de-mare Pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărei primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). modificată

drac (draci), s. m. – 1. Demon, diavol, spirit malign. – 2. Diavol, imprecație adresată în special copiilor. – 3. Diavol, imprecație în general. – 4. Joc de copii, care se împart în două grupuri, unul reprezentînd oastea diavolilor, celălalt al îngerilor. – Mr. dracu, darac, megl. drac, istr. drocu. Lat. dracu „dragon” probabil cu forma *dracus, cf. ngr. δράϰος, alb. drek (Cihac, II, 81; Pușcariu 547; Candrea-Dens., 510; REW 2759). În latina religioasă a ajuns să însemne „demon”; cf. CIL, VIII, 15247 și Suidas: „In Hiobo diabolus draco dicitur”. Pentru der. directă de la nominativ, cf. cap, om, șarpe, etc. Der. drăcărie, s. f. (drăcie, ștrengărie; vrăjitorie, magie); drăcesc, adj. (demonic, diavolesc); drăcie, s. f. (acțiune diabolică; fărădelege, răutate; ștrengărie, poznă); drăcime, s. f. (mulțime de draci); drăcoaică, s. f. (diavoliță); drăcos, adj. (care se ține de drăcii; neastîmpărat, ștrengar); drăcovenie, s. f. (drăcie), cu suf. fals -ovenie de la parascovenie; drăcui, vb. (a invoca diavolul, a da dracului); îndrăci, vb. (a înfuria, a scoate din sărite).

dubeală Cuvîntul e consemnat la Scriban sub dubală „acțiunea de a dubi”; substanță puturoasă cu care se dubește; epitet ironic unui țăran ori unui bou leneș: hăis, dubală ! Îl mai găsim, sub forma dubală, în Lex, reg. I, p. 8 (de la Carei): „vită mare, mereu nesătulă”, iar la p. 113 (de la Rădăuți): „zeamă în care se tăbăcesc pieile” și „vită mare și slabă”; apoi în MCD, p. 170 (de la Deda), dă-te-n dubeală „ia mai lasă-te, fugi încolo”. Legătura între diversele sensuri a fost de mai înainte observată; dar cred că nu a fost explicată cum trebuie. La TDRG, s.v. dubeală, găsim observația că argăseala miroase urît, de aceea se zice leneșilor dubeală, la fel cu putoare, puturos. La CADE sub dubălă, citim „om leneș; femeie sau vită leneșă, putoare, puturos (după mirosul pieilor)”. Foarte probabil procesul a fost altul: s-a început cu o imprecație la adresa vitelor, oarecum „vedea-te-aș la dubeală”, cam așa cum talane înseamnă „lovi-te-ar talanul”; de unde s-a ajuns la talan „cal păcătos”. Pentru oameni, dubălă s-a folosit prin analogie și numai după ce s-a pierdut legătura de sens cu argăseala.

DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus de gânduri (de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

evangheli vt [At: SCL 1970, 20 / Pzi: ~lesc / E: evanghelie + -i] (Nob) A adresa o imprecație.

execrație, sin. imprecație.

famen (fameni), s. m. – 1. Bărbat castrat, eunuc. – 2. Efeminat. – Mr. feamin, hamin, megl. femin. Lat. (homo) *feminus (Pușcariu 577; Candrea-Dens., 458; Byhan 29; REW 3239; Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 124), cf. alb. femërë (Meyer 100), v. prov. feme „feminin”, port. fémeo „feminin”. Cuvînt pierdut în limbajul curent, s-a salvat în literatură datorită unei celebre imprecații a lui Eminescu.

față sf [At: COD. VOR. 154/6 / Pl: fețe, (înv) feațe, (înv) feți / E: ml facia (< facies)] 1 Partea anterioară a capului Si: chip (30), figură (18). 2 (Îla) De ~ Care este prezent. 3 (Îal) Care aparține prezentului. 4-5 (Înv; îljv) De ~ (Care este făcut) în prezența tuturor. 6-7 (Înv; îal) (În mod) evident. 8 (Înv; în legătură cu verbe care exprimă o confruntare; îlav) De ~ Unul în prezența celuilalt. 9 (Îal) Piept la piept. 10 (Înv; îlpp) De ~ța Dinaintea. 11-12 (Îljv) Din ~ (De) dinainte. 13 (Îlav) În ~ (Drept) înainte. 14 (Îal) Direct. 15 (Îal) Fără menajamente. 16 (Îlav) ~ în (rar la, înv către) ~ Unul înaintea celuilalt. 17 (Îal) Unul împotriva celuilalt. 18 (Îlpp) În ~ța (cuiva sau a ceva) Înaintea (cuiva sau a ceva). 19 (Îal) Luând în considerare... 20 (Îlav) Pe ~ Direct. 21 (Îal) Sincer. 22 (Îal) Fără teamă. 23 (îlpp) ~ cu... (sau de...) În raport cu... 24 (Îal) În ceea ce privește... 25 (Îal) Pentru. 26 (Îal) Având în vedere. 27 (Îlpp) De ~ cu... În prezența... 28 (Îe) A pune (de) ~ (sau ~în ~) A confrunta. 29 (Îae) A compara. 30 (Îe) A fi (sau a se întâmpla) (de) ~ A fi prezent (sau martor din întâmplare) la ceva. 31 (Jur; înv; îe) A se găsi vina ~ A se constata evidența unui delict. 32 (Înv; îe) A bate războiul ~ A duce o luptă deschisă. 33 (Îe) A (se) da (ceva) pe ~ A (se) dezvălui. 34 A (se) demasca. 35 (Îe) A juca (cu) cărțile) pe ~ A-și arăta deschis gândurile și intențiile. 36 (Pop; în superstiții; îe) A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din) ~ A-i merge (cuiva) bine. 37 (Îe) A face ~ (cuiva sau la ceva) A rezista. 38 (Îae) A corespunde cerințelor unei sarcini, ale unei probe. 39 (Îe) A privi (sau a vedea, a zări) pe cineva din ~ A privi (sau a vedea etc.) În întregime figura cuiva. 40 (D. haine, culori; îe) A-l prinde (pe cineva) la ~ A i se potrivi. 41 (Îe) A(-i) lua (cuiva) ~ța A apărea brusc înaintea cuiva. 42 (Fam; îe) A(-i) da (sau a trage) la ~ A lovi peste figură. 43 (Fam; îe) A(-și) sparge ~ța A (se) lovi (grav) la față (1). 44 (Înv; îe) A pieri (sau a scădea, a trece, a se ofili) la ~ A îmbătrâni. 45 (Îe) A-și întoarce ~ța (de la cineva) A nu mai vrea să știe de cineva. 46 (Înv; îla) Cu ~ curată Integru. 47 (Îe) A scăpa cu ~ (sau ~ța) curată A scăpa fără neplăceri dintr-o situație dificilă. 48 (Îe) A da ~ (cu cineva) A se întâlni (cu cineva). 49 (Rar; îae) A înfrunta (pe cineva). 50 (Îvp; îe) A avea (sau a-și face) ~ la cineva A merita recunoștința cuiva. 51 (Îae) A căuta favoarea cuiva 52 (Pop; rar; îe) A scoate în ~ A face cunoscut. 53 Obraz. 54 Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. 55 (Îlav) Cu ~ța în sus Pe spate. 56 (În imprecații; îal) Mort. 57 (Pop; îe) Nici în dos, nici în ~ În nici un fel. 58 (Pop; îe) A da dos la ~ A fugi. 59 (Adesea complinit prin „de om”, „pământeană” sau „muritoare”) Om. 60 (Îvp) Persoană. 61 (Înv; îlav) Pre (pe) ~ De persoană. 62 (Adesea complinit de „cinstită”, înv „crăiască” sau, irn, „simandicoasă”) Persoană cu rang înalt. 63 (Îs) ~ bisericească Cleric (1). 64 (Tlg; înv) Ipostază. 65 (Grm; înv) Persoană. 66 Fizionomie (1). 67 (Trs; îe) A face fețe A se strâmba. 68 (Îe) A schimba (sau a face) fețe(-fețe) A-și schimba fizionomia sau culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.). 69 (Îae) A se tulbura. 70 (Îs) Om (sau taler) cu două fețe Ipocrit. 71 (Înv) Formă (1). 72 (Înv) Aparență (1). 73 (Înv; îe) A nu cunoaște ~ța A nu fi părtinitor. 74 Culoare (1). 75 (Nob; îs) Fețe sperioase Culori vii. 76 (Înv; îs) Hârtie fețe Hârtie colorată. 77 (Înv; d. obiecte, mai ales mătăsuri; îe) A juca (în) fețe (sau a schimba ori a face fețe) A-și schimba reflexele, culorile. 78 (D. obiecte; îe) A da ~ A colora. 79 (D. obiecte; îe) A da (sau a scoate) ~ A face în așa fel încât să arate bine. 80 (D. o țesătură) A-i ieși ~ (la soare, la spălat etc.) A se decolora. 81 (Îvp; îe) A-i veni (iarăși) ~ța (sau a prinde ~) A se însănătoși. 82 (Îvp; îcs) De-a fețele Joc de copii, în care doi dintre participanți, „dracul” și „îngerul”, trebuie să ghicească „fețele” (nume de flori) pe care și le-au dat ceilalți. 83 (Bot; îc) ~ța-mâței Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 84 (Bot; reg; îae) Cânepiță (Galeopsis speciosa). 85 (Bot; reg; îae) Lungurică (Galeopsis tetrahit). 86 (Bot; reg; îae) Urzică-moartă (Lamium album). 87 (Bot; reg; îc) ~n~ Clocoței (Clematis integrifolia). 88 (Bot; reg; îae) Pufuliță (Epilobium hirsutum). 89 Partea de dinainte a unui obiect. 90 Partea de deasupra a unui obiect. 91 (Mat) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru. 92 (Mat) Fiecare dintre planele care formează un diedru. 93 Suprafață (a apei, a pământului etc.). 94-95 (Îlav; îls) (Pe) ~ța pământului (În) lume. 96 (Rar; îlav) Din ~ța pământului La nivelul solului. 97 (Îe) A pieri (sau a se prăpădi, a se stinge, a se șterge, a se duce) de pe ~ța pământului A muri. 98 (Îae) A dispărea (fară urmă). 99 (Pop; îs) ~ de arie Suprafața netedă a ariei¹ (1) Cf fățare (1). 100 (Trs; îs) ~ța casei Podea (din lut) la casele țărănești. 101 (Îlav) La ~ța locului Acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 102 (Pop) Scândură lată și groasă a calului dulgheresc. 103 Aspect (1). 104 Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 105 Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. 106 (Îoc „dos”) Partea finită, expusă vederii, a unei țesături. 107 Obiect care se pune peste alt obiect, spre a-l acoperi. 108 (Îs) ~ de masă Bucată de material textil, plastic etc. cu care se acoperă o masă (când se mănâncă sau ca ornament) Si: (reg) măsărița, (reg) măsai, (îrg) pănzătură, (înv) pomeselnic. 109 (Îs) ~ de pat Cuvertură. 110 (Îs) ~ de pernă Învelitoare de pânză în care se îmbracă perna. 111 (Îs) ~ de plapumă Învelitoare de pânză în care se îmbracă plapuma. 112 (Îae) Partea ornamentată, de deasupra, a plapumei. 113 (Îs) ~ța unei monede Avers. 114 Prima pagină a fiecărei file. 115 (Îvp) Pagină. 116 Fațadă (2). 117 (Îs) ~ța dealului (sau a muntelui etc.) Parte a dealului (a muntelui etc.) orientată spre Soare sau spre sud. 118-119 (Înv; îs) ~ța Soarelui (sau a lunii) Razele Soarelui (sau ale lunii). 120 (Înv; îs) ~ța vântului Suflul vântului.

fi (sunt, fost), vb. – 1. A ființa. – 2. A sta. – 3. A se găsi, a se afla. – 4. A exista. – 5. A trăi. – 6. (Despre starea vremii) A se face (frumos, frig etc.). – 7. A dura, a se menține. – 8. A fi de față. – 9. A avea loc, a se ține. – 10. (Cu prep. cu) A fi adept. – 11. (Cu prep. de) A merita, a fi demn de. – 12. (Cu prep. a) A avea chef de. – 13. (Cu conj. să) A trebui, a fi nevoie. 14. (Cu inf.) A trebui. Mr. escu, fută, h’ireș megl. săm, fost, ire, istr. escu, fost, fi. Lat. sum fui, al cărui inf. esse a fost înlocuit de fiēri (Pușcariu 597; Candrea-Dens., 581; REW 3288; DAR). Cf. ființă, firetic. A păstrat forma înv. a optativului, în formulele de imprecație fire-ai, fire-ar. Comp. cu conjunctivul fie (cf. it. qualsisia, quando che sia); fiecare, pron.; fiece, adj.; fiecine, pron.; fiecînd, adv.; fiecum, adv.; fieunde, adv. (rar). Fiindcă, conj. este un comp. de la că cu gerunziul fiind. Der. fire, s. f. (mod de a fi, caracter; natură; capacitate, creație; înv., menstruație), al cărui sens de „natură” nu a fost bine explicat (cf. gr. φύσις „natură”, de la φύω „a crește”); fireș (var. înv. hireș), adj. (natural; originar, natural; real, autentic), cuvînt înv.; firesc, adj. (natural); fireșie, s. f. (înv., natură); firește, adv. (în chip natural); nefiresc, adj. *care nu este firesc; artificial); fiitor, adj. (existent, viitor), creație artificială, înv. Ființă, s. f. (făptură; esență, natural; prezență; existență), este un der. de la gerunziul fiind, cu suf. -ință, cf. ușurință, cuviință, cerință, etc. (Pușcariu 610 și DAR, de la un lat. *fientia, echivalent popular de la essentia, ipoteză plauzibilă, dar nu și necesară). – Der. ființa, vb. (a exista, a se afla); ființesc, adj. (înv., real); neființă, s. f. (inexistență); desființa, vb. (a suprima, a reduce la nimic, a anula); înființa, vb. (a crea, a stabili, a funda; refl., a apărea, a se produce; refl., a se prezenta); înființător, adj. (fondator).

fi² (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sunt, neacc. (pop.) -s (mi-s, ăștia-s), (reg.) îs, 2 sg. ești [e pron. ie], 3 sg. este [e pron. ie], neacc. e [pron. ie], (fam.) -i (ăsta-i), (reg.) îi, 1 pl. suntem, 2 pl. sunteți; imperf. 1 eram, 2 sg. erai, 3 sg. era, 2 pl. erați, 3 pl. erau [e pron. ie], perf. s. 1 sg. fusei / fui, 1 pl. fuserăm / furăm, m.m.c.p. 1 sg. fusesem, 1 pl. fuseserăm; conj. prez. 1 sg. să fiu, 2 sg. să fii, 3 să fie; cond. prez. 3 ar fi / (în imprecații) fir-ar; imper. 2 sg. fii, neg. nu fi, pl. (nu) fiți; ger. fiind (fi-ind); part. fost

FIGURI DE STIL. Subst. Afereză; alegorie; aliterație; homeoprofon, parhomeon, disproforon, iotacism, landacism, mitacism, polisigmă; aluzie; ambiguitate, amfibologie; amplificare; acumulare; anacolut; anadiploză; geminație, reduplicație; anaforă; epanaforă; anagramă; anantapodoton; anastrofă; anereză; anominație; antanaclază, antanagogă; anticategorie; anticlimax; antifrază; antilogie; antimetateză; antimetabolă, antimetalepsă, comutație; antipalagă; antiparastază; antiptoză; antiteză; antonomază; antorism; apocopă; apodioxix; apofonie; apolog; apologie; apokinu; aposiopeză; apostrofă; apoziție, epexegeză; aprosdocheton; arneză; asindet, disjuncție; asonanță; asteism; atelaj; autoimprecație; brahilogie; calambur; parachreză; catachreză; charientism; chiasm; cleuasm; climax, gradație; cominație; comparație, paradigmă; comunicație; concatenație; conexie, epiplocă; conciliație; conglobație; conjuncție, sinichioză; conversie, reversiune; cronografie; definiție oratorică (stilistică); demonstrație; deprecație, obsecrație; descripție; diaforă; dialogism; diasirm; diplasiasm; dubitație, adubitație, aporie; elatism psihologic; elipsă; emfază; enalagă; entimemă; enumerație; epanalepsă; epanadiploză; prosapodoză, reditio; epanodă; regresiune; epanortiză, corecție, epenteză; epifonem; epiforă; epistrofă; epifrază; epigramă; epimonă, comorație; epitet; epiteză, paragogă; epitrochasm; epitropă, concesie, paramologie; epizeuxis; etopee; eufemism; pronominație; exclamație; expolițiune; fabulație; hendiadă; heteroză; hifen; hipalagă; hiperbat; hiperbolă; histeron, proteron; homeo-ptoton, homeoteleuton; imprecație, blestem; incitare; interogație; inversiune; invocație; ipoteză; ipotipoză; ironie; jurămînt, autoimprecație-legămînt; licență, parezie; litotă; atenuație; extenuație; maligmată; maximă, sentință; metabolă; metaforă; metalepsă; metastază, viziune; metateză; metonimie; metonomază; mimeză; mit; nominativ etic; omeoză, similitudine; onomatopee; optație; oximoron; parabolă; paradiastolă; paradox; paradoxism; paragramă; paralelă; paralipsă, pretermisie, preteriție; parataxă expresivă (stilistică), parecheză; parhyponoian; parigmenon; paronomază; perifrază; circumvoluțiune; permisiune; personificare; pildă, exemplu; pleonasm, batologie, perisologie; poliptotă, traducție; poliptoton; polisindet, sinafie; premuniție; procatalepsă; prolepsă, anticipație, antiforă, percepție; prosopografie; prosopopee; proteză; proverb; reticență, sarcasm, micterism; silepsă, sinteză; simbol, simplocă; complexiune, excviziție; sinalefă; sincopă; sincriză; sinecdocă; sinereză, crasă, episinalefă, sinizeză; subiecție, superlativ stilistic; suspensie; tautacism; tautofonie; tautologie; tmeză; topografie; zeugmă. Tropologie. V. artă, dramaturgie, grandilocvență, literatură, poezie, proză, vorbire.

firetic (firetică), adj. – Coleric, furios. Origine incertă. Dicționarele nu sînt de acord în privința definirii sensului (Damé traduce ahuri; în Bihor îl găsim cu sensul lui damné). Pare a fi rezultatul unei încrucișări a lui iretic „eretic” cu fire „natură”, sau cu fire-ai, începutul tuturor imprecațiilor (după DAR și REW 6471, din lat. phreneticus, puțin probabil; după Pascu, Beiträge, 11, din lat. fĕrus; după Scriban, de la fire).

foc¹ sn [At: COD. VOR. 123/10 / Pl: ~uri, (îvr; astăzi, mai ales gmț 1) foace / E: ml focus] 1 Ardere violentă cu flacără și dezvoltare de căldură. 2 (Ccr) Materie în curs de ardere. 3 (Îe; adesea fam și gmț) Arză-l (-o, -i, -le) ~ul! Exprimă o imprecație. 4 (Îae; fam și gmț) Exclamație care exprimă o valoare superlativă și o conotație afectivă Se făcu frumoasă, arz-o focul! 5 (Pop; în propoziții interogative, după pron. „cine, ce” și av „cum”) Exclamație care exprimă mirarea De ce foc mai stai? Cum focul mai suport? 6 (Îs) ~ de artificii Ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. 7 (Îe) A arde ca ~ul A fi foarte fierbinte. 8 (Spc; bolnavi; îae) A avea febră (mare). 9 (Șfg; îe) A lua ~ A se aprinde. 10 (Îe) Nu iese fum, fără ~ sau până nu faci ~, nu iese fum În orice zvon, oricât de exagerat, există un sâmbure de adevăr. 11 (Îe) A sta ca pe ~ A aștepta ceva cu mare nerăbdare. 12 (Îe) A pune pe cineva pe ~ A cere cuiva ceva cu mare stăruință. 13 (Îae) A insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. 14 (Îe) A se arunca (sau a intra, pop, a da) în ~ (pentru cineva sau ceva) A-și expune viața (pentru cineva sau ceva). 15 (Îe) A lua ~ul cu mâna altuia sau a scoate castanele din ~ cu mâna altuia A se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasă, pentru interese personale. 16 (Îae) A fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altcuiva. 17 (Îe) A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în ~ (pentru cineva) A garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. 18 (Îe) A lua (sau a prinde) ~ cu gura sau a mânca ~ (pentru cineva) A face tot posibilul, a fi gata de orice sacrificii (în favoarea cuiva). 19 (Îae) A apăra cu tărie pe cineva. 20 (Îe) A lua ~ cu gura A afirma un lucru cu toată tăria. 21 (Reg; îe) A lua ~ul în gură A se împărtăși. 22 (Îe) A da cu mâna în ~ A obține bani mulți (pe neașteptate). 23 (Îe) Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) ~ Foarte harnic (sau iute etc.) 24 (Îe) A se face (sau a fi, a se mânia, a se supăra) ~ (și pară) sau a scuipa ~ (de mânie) A turba de mânie. 25 (Îcs) În ~ Joc cu mingea, nedefinit mai de aproape. 26 (Îs) ~ viu Foc care arde cu flacără mare. 27 (Îs) ~ mort Foc mic, care abia arde. 28 (Bis; pop; îs) ~ul de veci (sau, înv, de veac) sau ~ul gheenei Focul iadului, în care își vor ispăși necredincioșii păcatele. 29 (Reg; îs) ~ul lui Sâmedru Foc care se aprinde în noaptea Sfântului Dumitru, la munte, pentru a coace fructe. 30 (Reg; îc) ~ul-oilor Colibă în care stau ciobanii care păzesc noaptea oile. 31 (Îvp; îs) Caru' de ~ Tren. 32 Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte” Jucării frumoase foc. Era foc de harnică. 33 (Îlav) De mama ~ului Grozav. 34 (Îlav) ~ nevoie Neapărat. 35 Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. 36 (Fig) Lumină puternică. 37 (Fig) Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. 38 (Fig) Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). 39 Dispozitiv de ardere (la o lampă). 40 (Rar) Scânteie. 41 (Trs; îs) ~ viu Scânteile care se observă pe fundul exterior al unui vas de metal ridicat de pe foc. 42 (Reg) Vatră. 43 (Reg) Cuptor. 44 (Reg) Parte a tindei unde se află gura sobei. 45 (Mpp; șîc ~-mare) Febră. 46 (Mpp; lpl) Erupție care apare pe trupul sau pe limba unui copil. 47 (Mpp; șîc ~-viu; reg îf fodiu, fochiu, foghiu) Scarlatină. 48 (Mpp; îae) Zona zoster. 49 (Mpp; îae) Erizipel. 50 (Mpp; îae) Rujeolă. 51 (Mpp; îc) ~-pe-gât Boală inflamatorie nedefinită mai de aproape. 52 (Ent; îc) ~ul-lui-Dumnezeu Licurici (Lampyris noctiluca). 53 Incendiu. 54 (Îe) A trece (o țară, un oraș etc.) prin ~ și sabie A incendia și a distruge complet cu forța armată. 55 Împușcătură. 56 (Mil; pex) Salvă. 57 (Îs) Armă de ~ Armă care folosește pulbere explozivă. 58 ~! Comandă militară pentru începerea unei trageri. 59 (Îe) A deschide ~ul A începe să tragă cu arma. 60 (Îe) A fi (sau a sta) între două ~uri A fi încolțit din două părți. 61 (Fig) Luptă. 62 (Fig) Război. 63 Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. 64 (Fig) Entuziasm. 65 (Fig) Avânt. 66 (Fig; îla) (Plin) de ~ Înflăcărat. 67 (Fig; îlav) Cu ~ (sau, îvr, în foace) Cu înflăcărare. 68-69 (Fig; îljv) Fără ~ Fără pasiune Si: rece. 70 (Fig; îe; urmat de un genitiv) În ~ul În momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 71 (Fig) Vioiciune. 72 (Fig) Neastâmpăr. 73 (Fig) Durere. 74 (Fig) Jale. 75 Necaz. 76 (Fig; îe) A-și vărsa ~ul A se destăinui. 77 (Îae) A-și descărca nervii. 78 (Fig; îe) A-și scoate un ~ de la inimă A se răzbuna pe cineva. 79 (Îae) A scăpa de o suferință. 80 (Fig; adesea întărit prin „potop”) Nenorocire mare Si: (Trs) focar (3) Cf focuit. 81 (Fig; îe) N-o fi ~ Nu e nici o nenorocire.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire. – Lat. focus.